Monday, December 3, 2007

strain in Aria Urbana

ziua mea incepe cu o onctuoasa injuratura a autobuzului care tocmai mi-a dat cu flit.
e frig. ma hotarasc s-o iau pe jos. yes, the lady is a tramp.
dupa 7 ani de zile in Bucuresti, inca nu sunt acasa. casa mea nu o sa fie aici si punct. imi pare bine ca nu sufar de boala eterna a romanului de a fi "apropritar". ma fascineaza drumul, nu destinatia. locuiesc aici, cu acte si cu analize la zi, dar inca sunt pe drumuri. inca mai caut.
ma uit in jurul meu pe strazi, unde cladiri sunt aruncate la intamplare, de cele mai multe ori fara o logica urbanistica. ma uit la pereti de case vechi, plini de graffitti produse la betie sau la nervi.
ma uit mai ales la fetele oamenilor. pentru ca, la urma urmei oamenii sunt cei care te fac sa te simti acasa, nu cladirile sau jobul, sau masina, sau cumparaturile de sambata dimineata din Carrefour.
oamenii sunt tristi, sunt frustrati, fac putin sex si se entuziasmeaza nepermis de mult in fata unei aberatii a societatii de consum cum este acest cel mai inalt brad din Europa, din lume, din Univers, din Calea Lactee...
nu l-a construit nimeni ca sa te bucuri tu, mah, nemancatule! e doar publicitate! pe tine nu te vrea nimeni fericit, consumatorule de margarina si de alti aditivi dubiosi!
asa ca sa ne scoatem cu totii aparatele digitale, telefoanele mobile, camerele de "luat vederi" luate in rate, D-SLR-urile meseriase si sa ne imortalizam alienarea. inghesuiti in multime, total pierduti unii de altii si de noi insine.
si de ce mi-ar pasa? nu e casa mea aici. unde oamenii nu stiu sa se spele pe dinti seara inainte de culcare, unde oamenii politici dau legi pentru a-si satisface propriile interese marunte, materiale, unde baietii de cartier au inceput sa-si lase bretonul intr-o parte si umbla cu pantaloni stramti, unde nu mai ninge niciodata, unde se face sex, nu dragoste, ca e mai scurt, unde toata lumea se plange, nimeni nu face nimic, unde... unde... ma simt ca un calator care abia asteapta ca trenul sa paraseasca statia asta.