strain in Aria Urbana

ziua mea incepe cu o onctuoasa injuratura a autobuzului care tocmai mi-a dat cu flit.
e frig. ma hotarasc s-o iau pe jos. yes, the lady is a tramp.
dupa 7 ani de zile in Bucuresti, inca nu sunt acasa. casa mea nu o sa fie aici si punct. imi pare bine ca nu sufar de boala eterna a romanului de a fi "apropritar". ma fascineaza drumul, nu destinatia. locuiesc aici, cu acte si cu analize la zi, dar inca sunt pe drumuri. inca mai caut.
ma uit in jurul meu pe strazi, unde cladiri sunt aruncate la intamplare, de cele mai multe ori fara o logica urbanistica. ma uit la pereti de case vechi, plini de graffitti produse la betie sau la nervi.
ma uit mai ales la fetele oamenilor. pentru ca, la urma urmei oamenii sunt cei care te fac sa te simti acasa, nu cladirile sau jobul, sau masina, sau cumparaturile de sambata dimineata din Carrefour.
oamenii sunt tristi, sunt frustrati, fac putin sex si se entuziasmeaza nepermis de mult in fata unei aberatii a societatii de consum cum este acest cel mai inalt brad din Europa, din lume, din Univers, din Calea Lactee...
nu l-a construit nimeni ca sa te bucuri tu, mah, nemancatule! e doar publicitate! pe tine nu te vrea nimeni fericit, consumatorule de margarina si de alti aditivi dubiosi!
asa ca sa ne scoatem cu totii aparatele digitale, telefoanele mobile, camerele de "luat vederi" luate in rate, D-SLR-urile meseriase si sa ne imortalizam alienarea. inghesuiti in multime, total pierduti unii de altii si de noi insine.
si de ce mi-ar pasa? nu e casa mea aici. unde oamenii nu stiu sa se spele pe dinti seara inainte de culcare, unde oamenii politici dau legi pentru a-si satisface propriile interese marunte, materiale, unde baietii de cartier au inceput sa-si lase bretonul intr-o parte si umbla cu pantaloni stramti, unde nu mai ninge niciodata, unde se face sex, nu dragoste, ca e mai scurt, unde toata lumea se plange, nimeni nu face nimic, unde... unde... ma simt ca un calator care abia asteapta ca trenul sa paraseasca statia asta.

I don't wanna grow up

eram cu n'dugu pe strada, ne duceam inspre zaruri si carti si n'dugu vorbeste aiurea si se scarpina in par peste palarie
si eu nu-l ascult pe n'dugu pentru ca numar urmele avioanelor supersonice dinauntrul norilor peste care n'dugu zboara si-mi scrie sms-uri
se poate sa existe?
??
cine?
cineva care sa aiba toti banii din lume - n'dugu vorbeste aiurea dar eu nu-l ascult pentru ca numar castanele cazute din castanii care se ascund de sandwich-urile cu margarina
nu, asta ar insemna un mare dezastru economico-financiar, nu ar mai exista clase sociale..
de ce gandesti social? nu nu nu eu vreau sa existe. bine, n'dugu, sa presupunem prin absurd ca exista cineva care are toti banii din lume
ce ne facem daca cineva are toti banii din lume?
suntem toti niste curve ale lui sau ale ei sau ce-o fi...
n'dugu rade si e multumit cand ma aude vorbind asa
auzi dar daca Dumnezeu are toti banii din lume
atunci suntem toti curvele lui Dumnezeu
hahaha vezi?
da, am terminat cu problema asta?
n'dugu deja gasise o moneda de un milion si se gandea mai departe daca sa parieze pe zaruri... sau pe carti

Lafaindu-ma in patul lui Procust

nici nu am fost prezenta in blogosfera, chiar daca mi-am tras blog, asa cum face tot melteanu', fie ca are sau nu ceva de spus.
vreau sa spun ca nu mi se mai pare mare lucru sa ai blog. initial, mi se parea o expunere aproape indecenta, ca si cum ar fi navalit toti navigatorii de pe net peste blogu' meu sa-l violeze asa... indecis si indiferent. aiurea.
e intr-adevar de munca sa intretii o chestie de genu'. in fond fiecare dintre noi cream o mica lume, care trebuie guvernata, legiuita s.a.m.d. de fapt fiecare blog poarta semnul distinctiv al proprietarului sau, devine un brand mai devreme sau mai tarziu, cum, bunaoara devenira la noi, feeder-ul, blogul lui zoso, metropotam si mai stiu io, de obicei cam ce bloguri accesam cam o data la doua zile, ca au devenit indispensabile ca tigara de dupa...
in fine. ideea e ca, daca s-ar face un sondaj printre posesorii de bloguri (aia pasionati), cred ca s-ar afla ca se comunica mai mult virtual decat fata in fata.
un timp m-a framantat si chestia asta. still does. dar e o tema de dezbatut, care nu se epuizeaza. paradoxul societatii virtuale: cu cat comunicarea este mai performanta tehnic vorbind, cu atat avem tendinta de a ne transforma calculatorul in cel mai bun prieten. in fond, nu esti prieten cu omul cu care comunici peste mari si tari, poate, ci cu obiectul care face posibila aceasta comunicare. transmutarea asta de afectiune de la subiect la obiect... nu ne face cam dubiosi?
s-a scris mult pe tema asta. s-a scris si pe blogurile de la noi mult pe tema asta. nu vreau sa impart societatea virtuala in bine si rau, "in nebuni si in misei", sa spun ca e nasol ca deveniram mai alienati unii de altii si mai sociopati asa putin.
dar trebuia, din motive ontologice, daca vreti, sa ma intreb. si sa va intreb: cu cine vorbiti cand vorbiti pe bloguri? pe mess? pe hi5? pe net. se mai numeste flirt, dragoste, prietenie, inselat? ce facem, o facem mecanic, ca suntem prea obositi sa mai zambim cand suntem lasati in libertate pe strazile Bucurestiului?

The next best thing, but not quite me :))

imi place desenul asta al lui Dan Perjovski. adica eu nu sunt nici eu, nici celalalt. dar ne place sa dormim in acelasi pat.

Masculinitatea mea

n-am mai dormit de ani de zile si am devenit de nerecunoscut

cand imi pieptan degetele lungi, cand ma aud in castile

care imi cresc armonic din urechi

ma chinuie gandul ca n-am sa te mai visez niciodata

ca goliciunea ta a ramas neexplorata de ochiul meu,

cel mai frumos ochi din lume

ca nu o sa ne mai privim de foarte aproape pana cand

ne-am transforma in ciclopi

ca nu o sa-mi mai zdrobesc gandurile de spatele tau

ca degetele mele nu o sa mai simta cum iti creste barba

de cand nu mai dorm tu zaci abandonat printre pescarii ocazionali

din mintea mea, inca infasurat intr-un sac de plastic

in care ti-am taiat o bresa ca sa poti respira.

trebuie sa dorm ca sa poti sa incoltesti din tampla mea

si sa mi te lipesti de obrazul stang

ca sa te pot contempla narcisic in fiecare dimineata.

Si cand ma gandeam sa-mi donez sufletul...

...ridicai ochii si ei se plimbara diferit de mine peste norii cu forme subiective pe care tocmai ii inventai. m-am oprit in mijlocul intersectiei si am hotarat sa nu ma mai grabesc, pentru ca el, cotidianul, are oricum grija sa ma praseasca cu grebla lui frigida.
mi-am dat seama ca viata poate fi un rau care curge, de ce nu? dar asta nu inseamna ca nu se moare in draci. e bine. moartea te umple de sens, concentric, heliocentric, bine targetat inspre un iris larg deschis.

am o idee despre o menire nedusa pana la capat. despre suprapunerea dintre barbat si femeie, despre copiii nenascuti care imi cresc din urechi si mi se odihnesc pe sani, despre raspunsurile anticipate de Marele Iris.

am o poveste. despre singuratatea Marelui Iris si burtile de peste care asteapta sa se nasca din mintea mea. sunt un talhar implicat intr-un mariaj din interes cu Marea Doamna citadina. marea noastra drama este ca suntem fundamental lipsiti de pasiune cand ne vedem nevoiti sa ne indeplinim obligatiile conjugale pe la colturile de strada.

e racoros sa gandesti. fara nici o legatura, imi pastrez sufletul, dar il tin pe silent.