Si cand ma gandeam sa-mi donez sufletul...

...ridicai ochii si ei se plimbara diferit de mine peste norii cu forme subiective pe care tocmai ii inventai. m-am oprit in mijlocul intersectiei si am hotarat sa nu ma mai grabesc, pentru ca el, cotidianul, are oricum grija sa ma praseasca cu grebla lui frigida.
mi-am dat seama ca viata poate fi un rau care curge, de ce nu? dar asta nu inseamna ca nu se moare in draci. e bine. moartea te umple de sens, concentric, heliocentric, bine targetat inspre un iris larg deschis.

am o idee despre o menire nedusa pana la capat. despre suprapunerea dintre barbat si femeie, despre copiii nenascuti care imi cresc din urechi si mi se odihnesc pe sani, despre raspunsurile anticipate de Marele Iris.

am o poveste. despre singuratatea Marelui Iris si burtile de peste care asteapta sa se nasca din mintea mea. sunt un talhar implicat intr-un mariaj din interes cu Marea Doamna citadina. marea noastra drama este ca suntem fundamental lipsiti de pasiune cand ne vedem nevoiti sa ne indeplinim obligatiile conjugale pe la colturile de strada.

e racoros sa gandesti. fara nici o legatura, imi pastrez sufletul, dar il tin pe silent.