Acasă

Încă mai am mult de mers. În jurul meu pustiul se întinde desfrânat şi fără nicio noţiune de bun-simţ. Tovarăşul meu de călătorie este un spion rus urmărit de toate serviciile de informaţii internaţionale pentru că într-o zi, şi-a dat demisia. A vrut să se întoarcă acasă. Spionii însă îşi dau demisia în momentul în care sunt ucişi, sinucişi sau aruncaţi în aer. El alesese să fie fugar. Ne-am întâlnit în zona roşie din Irak, eu căutând imagini şocante despre torturile aplicate se soldaţii americani prizonierilor, el lucrând ca medic.

Nici unul nu ne doream să fim acolo. Eu îmi pierdusem demult sensul căutării, în goana disperată dintr-o zonă de conflict în alta, după poveşti fioroase despre oameni mutilaţi şi interese ascunse la care nu puteam niciodată ajunge fără să-mi sacrific puţin câte puţin din demnitatea mea umană. Obosisem. Mă uitam dimineaţa la mine în oglindă şi de fiecare dată mă întrebam de ce o ucisesem pe fata aia brunetă, cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care mustea de entuziasm, de dragoste de oameni şi de viaţă, care era iubită şi căreia i se ducea dorul. Nu fusesem vreo Jane Fonda, dar tot ce mai vedeam acum era o femeie cu nişte trăsături metalice, cu privirea scrutătoare şi de cele mai multe ori aţintită într-un punct fix, ca în căutarea continuă a unei ţinte precise care întârzia să apară. O femeie îmbătrânită. Care îşi irosise jumătate de viată alergând după cadavre şi transporturi ilegale de arme, revoluţii fabricate în ţări de mâna a treia de una-două mari puteri care guvernau lumea şi sângele oamenilor, de dincolo de zonele de conflict. Preferasem să omor fata ăia cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care credea că o să construiască o lume mai bună, dezvăluind, ca fotograf de război, întâlniri secrete, morţi inutile şi adevăraţii eroi ai luptelor pentru liberate din vreo revoluţie "de hârtie" din America de Sud. Nu a construit decât câteva bilboarduri uriaşe pe câţiva giganţi din Londra, cu pozele ei apărând de câteva ori pe coperta de la Times Magazine. Dar cât aveau oamenii să fie interesaţi de războaie, când viaţa lor se bălăngănea lasciv între grija de a nu uita umbrela dimineaţa şi sânii Victoriei Beckham. Ca toată lumea bună, preferasem să omor idealistul din mine. Şi astfel, nu mai aveam nici un rost bătând fronturile şi trăind mascarada lor absurdă.

Obosisem. Mergeam deja de câteva zile prin deşertul Arabiei, ne orientam vag oricum şi ne aciuam cum apucam pe lângă grupuri de beduini care ne mai arătau o direcţie. Nu voiam decât să ne pierdem urma în Continentul Negru, dar până acolo, până să traversăm în Egipt, deşertul ne devora toate rezervele de viaţă şi umanitate pe care le mai aveam în noi. Preferam marşul acesta forţat, deghizaţi în beduini, clătinându-ne teribil pe nişte cămile cumpărate mai în nord, decât să mai trăim ca sclavi într-un război care nu era al nostru. Eu preferasem să-l urmez pe el, deşi mă aştepta înapoi la Londra un job foarte bine plătit, într-un birou cu vedere înspre Tamisa, ca fotograf de modă. Am ales Africa, probabil un sătuc uitat de lume pe undeva prin Uganda sau Kenya.

E greu de descris în cuvinte spledoarea şi tortura deşertului. După un timp, nu mai percepi decât tortura, îl urăşti, nu mai înţelegi de ce ai ajuns acolo în primul rând, de ce nu ai rămas în cortul tău confortabil, la butoiul tău cu apă, la micuţa ta oglindă agăţată înspre răsărit... Deliram, pe cămila mea până când el mă prindea cu un braţ încă străbătut de forţă, poate supraomenească, poate doar prea familiară cu salvarea vieţilor omeneşti. Nu înţeleg de ce mă acceptase cu el. El era un fugar pentru că nu mai avea încotro, dezertase... acum singura lui scăpare era Africa, pentru că acolo nici ruşii, nici americanii, nici talibanii nu îşi doreau să ajungă. Un continent prădat de prea multe boli letale, chiar şi în secolul 21, ca să-şi imagineze ei că cineva ar fi atât de dement încât să rămână acolo. Poate că l-ar căuta un timp, scotocind fiecare cătun egiptean, somalez, etiopian... Dar o să-l uite, informaţiile din capul lui, de spion rus, infiltrat ca medic francez în trupele războinice de pe oriunde îi dicta Moscova, la un moment dat nu or să mai fie folositoare nimănui. Nimeni nu avea cum să-i afle adevărata identitate. Naşterea lui era un mister şi pentru el. Era un secret de stat. Sau cine ştie. Nu-şi dorea însă să moară fără identitate. Asta ştia cu siguranţă.

Chiar şi războaiele se uită. Oamenii cu atât mai mult.

Poate o să avem noroc. Într-o zi-două ajungem la Tabuk. Aşa ni s-a spus. În faţă se ridică un copac. Trebuie să dăm şi de puţină apă să ne reînnoim rezervele. Braţul lui rezistent mă ţine în poziţie verticală, iar vocea lui, într-o limbă care mi-e puţin cunoscută, îmi cântă ceva ce seamănă cu o melodie populară. Miroase a stepă rusească. În depărtare, un nor mare de praf indică apropierea unui jeep. Încă suntem foarte aproape de moarte. Şi foarte departe de iubire.