despre timpul de dincolo de timp

sunt momente in care ma vindec de timp. nu mai conteaza momentul urmator, ora urmatoare, pentru ca nu vreau sa fiu nicaieri in alta parte decat acolo, tintuita in locul in care sunt. o senzatie de imponderabilitate, in care corpul meu nu are nicio legatura cu scopul pentru care a fost creat. nu se mai simte pe sine. ci simte exclusiv contactul cu celalalt. si traieste prin el. cumva, atunci nu mai exista teama de ce-o sa fie, senzatia parasirii, singuratatea, suferinta trecuta si viitoare. este doar timpul pentru care nu ne facem timp niciodata. nu exista dragoste, nu exista carnal, e doar ceea ce este. si ti se pare ca l-ai mai trait de zeci, poate de sute de ori pentru ca este ceva ce iti apartine si este FIRESC sa ti se intample. acolo, cand atingerea iti patrunde prin carne si te vindeca de propria greutate, esti chiar dragoste. nu e nevoie sa fabrici concepte, sa le materializezi in cuvinte si apoi sa-ti faci chip cioplit din ele. ele exista apriori in tine. in mine. in noi.
exista clipe suspendate, care nu au legatura cu logica, cu socialul, cu timpul asa cum il stim, terorizat de minute si ore. exista un aer rarefiat de "munte vrajit" pe care il respiram numai atunci - cand suntem existenta pura, cand imprumutam ceva din frumusetea divinului care ne-a creat si pe care se presupune ca-l purtam in noi.
este atunci cand lumina devina timida, cand limbajul incremeneste in gest si atunci cand putem sa ne bucuram unul de altul fara sa ne imaginam ca exista altceva in afara de printi, printese, elfi si hobbiti.

postare noua? poate o stare noua

poate starea vremii care se prezinta ca zgomotul de pickamer intr-o ureche de compozitor. sau starea de fapt a faptului ca suntem o natie comparabila cu un sport extrem care se practica fara plasa de siguranta.

starea simonei sensual intr-o zi de februarie cand avu brusc revelatia propriei goliciuni si se decise sa se stearga la gura.

o stare definitiva ca un muc de tigara rasfumat de un aurolac.

stare de nestare, de joc incestuos al stangii cu dreapta pentru imposibila impreunare.

stare stabila de coma confortabila in fotoliu in fata televizorului.

stare de betie, fara ebrietate, pierduti in traducere intr-o dacie argintie.

stare de imponderabilitate la primul "te iubesc" din acest secol.

stare de spirit cand sacrul se prelinge din degetele tale peste orasul cenusiu.

Kazantip - Republic of Freedom

îmbrăţişare de Kazantip :)

Popovka este un sătuc ucrainian banal, situat pe coasta de SV a peninsulei Crimeea. Aici se strâng anual cam 150.000 de turişti, enorm pentru un loc de mărimea Piatra Oltului, ca să-şi rupă capul la Kazantip. republica Kazantip. sau cel mai longeviv festival de muzică din lume (zic ei). 5 săptămâni de paradis, de pe la jumătatea lui iulie până la sfârşitul lui august, pentru raveri, tranceri, dj-ei de techno şi tot felul de sunete metalice, pentru amatori de party non-stop, pentru toată populaţia junkistă, pentru cei mai rastamani dintre ruşi şi pentru oricine are chef să nu facă altceva decât să stea ziua în pielea goală la soare, să bea şampanie pe plajă şi mai pe seară să-şi aprindă un mare joint, pentru a se pregăti conştiincios pentru o noapte în cetatea care nu vrea să doarmă.

de altfel un sătuc liniştit, unde există o stradă principală, o piaţă, un oficiu poştal şi un bancomat care se încăpăţânează să-ţi dea cât vrea el, nu cât vrei tu. într-unul din puţinele magazine cu de toate de pe străduţa principală, vânzătorul, un hippiot bătrân şi cu vagi tendinţe intelectuale, putea să povestească multe despre România, Ceauşescu şi muzeul comunismului (de la Craiova??). două lumi total diferite. cea de pe plajă, o lume boemă guvernantă de sex, drugs & techno şi implicit... de iluzia de libertate. şi cea din satul convenţional, unde timpul curge în limitele lui calendaristice.

bun aşa.

esenţialul este că, dacă mergi la Kazantip, ai parte de cel mai spectaculos apus de soare de la Marea Neagră, de fapt unul din puţinele locuri unde soarele apune în Marea Neagră. La noi în Vamă, ne aprindem jointu' metafizic de cu dimineaţă ca să stăm cu ochii injectaţi aşteptând răsăritul, ascultând Bolero-ul lui Ravel care răsună de la Ovidiu (dacă o mai răsuna). acolo, la apus, de la discoteci se aude un acid jazz calm şi, într-o atmosferă de lounge, plonjezi în cea mai lăptoasă mare pe care ai simţit-o vreodată. şi soarele se scufundă încet, interminabil în mare, un preludiu la o altă noapte lungă, petrecută departe de lumea civilizată.

totul e ieftin. totul e să rezişti 5 săptămâni. de la ciorbele tătăreşti, până la relaţiile de câte o noapte scăldate în alcool şi căsătoriile în stil Las Vegas, care nu durează decât eventual până la următorul apus. e o diferenţă frapantă între restul Crimeii tradiţionaliste, unde femeile nu-şi dau niciodată sutienul jos pe plajă, distracţia încă se defineşte prin cântări live de hituri ruseşti eterne pe terase gen Mamaia anilor '90, prin seri dansante în discoteci unde, dacă nu eşti în gardă, te mai plesneşte câte un Coco Jumbo la urechea revoluţionară. O Crimee plină de contraste: pe de o parte locuri sălbatice şi spectaculoase, unde se sare de pe stânci, se mânâncă midii abia pescuite de pe pietre, se bea până dimineaţa devreme, se comunică uşor cu oamenii chiar dacă abia rupi o înjurătură pe ruseşte, se urcă pe munţi şi de acolo se admiră Marea Neagră măritată cu nşpe mii de nuanţe de albastru... pe de altă parte, te întâmpină o armată de mămici care-şi cară cu o mână copiii şi cu cealaltă sticla de bere şi ţigara în miezul zilei; petarde de Ucraina, vulgar de frumoase, care ies seara pe faleză strălucind ca nişte brazi de Crăciun. dar reuşesc cu greu să rămână treze până la 12 noaptea. două tipuri de sălbăticii care se derulează în faţa ochilor turistului, care nu ştie dacă să fie fascinat sau stupefiat. eu cel puţin nu ştiam.

asta până am ajuns la Kazantip. acolo totul se clarifică. acolo e clar că se vine pentru droguri, băutură şi futai. locul ăla e o mină de aur pentru Occident, încă vag descoperit de vreun olandez sau neamţ care nu ştie sigur dacă trebuia să meargă la Ibiza sau... nu. totul este la vedere. totul respiră libertate. o utopie. şi un apus care m-a convins că libertatea este pur şi simplu o stare de spirit. şi nimic mai mult.

Publicita-m-aş pe ea de societate!

Am primit o leapşă de la Albeenah, dar parcă nu aş lasa-o aşa cum a picat şi aş da-o mai departe puţin remixată aşa, la modul artistic. După câteva luni, la naiba, iată-mă-s!

Nu-mi place să vorbesc de fel, aşa că check aci my top 5 într-ale publicitaţii pentru o cauză... sau mai multe.

5. Un spot TV de prezentare a unei expoziţii Jackson Pollock la MoMa, în septembrie-noiembrie 2007. Nu vi se pare un pic gen ăla pentru Orange, cu mâinile care pictează tot felu de forme?



4. Acum 50 de ani probabil mulţi dintre noi s-ar fi uitat chiorâş la pânzele scrijelite parcă de mâna unui copil retardat. Acum pentru tot omu' cultivat, Picasso este un inovator. La câte minţi înguste a avut de străbătut, cred şi eu... Oricum clipu e mişto:



3. Apropo de minţi înguste, clipul următor a fost interzis în Marea Britanie după vreo cinci săptămâni de difuzare. Asociaţiile care militează pentru drepturile homosexualilor au văzut în el un manifest al... "ieşirii din dulap". Însă părerile sunt împărţite. Minţile copiilor noştri trebuie păstrate inocente. Dar nu ştiu de unde are lumea impresia că televiziunea ar avea un rol educativ, probabil de la Jerry Springer, acest Martin Luther al show biz-ului... În fine, e bine de ştiut că şi CNA-ul lor încă mai crede în Zâna Măseluţă. Vă rog, scandalizaţi-vă:



2. Şi my favourite, o să-l pun pe doi, deşi are valoare de top. L-am descoperit întâmplător şi m-a cucerit prin simplitate şi sens. And I'm hard to thrill...



1. La ăsta nu am cuvinte.



Habar n-am unde dau leapşa mai departe... aş vrea totuşi să văd mai multă publicitate pentru o cauză nobilă. Nu ştiu cui să mă adresez pentru asta. Las leapşa aşa cum se scrie :))

Acasă

Încă mai am mult de mers. În jurul meu pustiul se întinde desfrânat şi fără nicio noţiune de bun-simţ. Tovarăşul meu de călătorie este un spion rus urmărit de toate serviciile de informaţii internaţionale pentru că într-o zi, şi-a dat demisia. A vrut să se întoarcă acasă. Spionii însă îşi dau demisia în momentul în care sunt ucişi, sinucişi sau aruncaţi în aer. El alesese să fie fugar. Ne-am întâlnit în zona roşie din Irak, eu căutând imagini şocante despre torturile aplicate se soldaţii americani prizonierilor, el lucrând ca medic.

Nici unul nu ne doream să fim acolo. Eu îmi pierdusem demult sensul căutării, în goana disperată dintr-o zonă de conflict în alta, după poveşti fioroase despre oameni mutilaţi şi interese ascunse la care nu puteam niciodată ajunge fără să-mi sacrific puţin câte puţin din demnitatea mea umană. Obosisem. Mă uitam dimineaţa la mine în oglindă şi de fiecare dată mă întrebam de ce o ucisesem pe fata aia brunetă, cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care mustea de entuziasm, de dragoste de oameni şi de viaţă, care era iubită şi căreia i se ducea dorul. Nu fusesem vreo Jane Fonda, dar tot ce mai vedeam acum era o femeie cu nişte trăsături metalice, cu privirea scrutătoare şi de cele mai multe ori aţintită într-un punct fix, ca în căutarea continuă a unei ţinte precise care întârzia să apară. O femeie îmbătrânită. Care îşi irosise jumătate de viată alergând după cadavre şi transporturi ilegale de arme, revoluţii fabricate în ţări de mâna a treia de una-două mari puteri care guvernau lumea şi sângele oamenilor, de dincolo de zonele de conflict. Preferasem să omor fata ăia cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care credea că o să construiască o lume mai bună, dezvăluind, ca fotograf de război, întâlniri secrete, morţi inutile şi adevăraţii eroi ai luptelor pentru liberate din vreo revoluţie "de hârtie" din America de Sud. Nu a construit decât câteva bilboarduri uriaşe pe câţiva giganţi din Londra, cu pozele ei apărând de câteva ori pe coperta de la Times Magazine. Dar cât aveau oamenii să fie interesaţi de războaie, când viaţa lor se bălăngănea lasciv între grija de a nu uita umbrela dimineaţa şi sânii Victoriei Beckham. Ca toată lumea bună, preferasem să omor idealistul din mine. Şi astfel, nu mai aveam nici un rost bătând fronturile şi trăind mascarada lor absurdă.

Obosisem. Mergeam deja de câteva zile prin deşertul Arabiei, ne orientam vag oricum şi ne aciuam cum apucam pe lângă grupuri de beduini care ne mai arătau o direcţie. Nu voiam decât să ne pierdem urma în Continentul Negru, dar până acolo, până să traversăm în Egipt, deşertul ne devora toate rezervele de viaţă şi umanitate pe care le mai aveam în noi. Preferam marşul acesta forţat, deghizaţi în beduini, clătinându-ne teribil pe nişte cămile cumpărate mai în nord, decât să mai trăim ca sclavi într-un război care nu era al nostru. Eu preferasem să-l urmez pe el, deşi mă aştepta înapoi la Londra un job foarte bine plătit, într-un birou cu vedere înspre Tamisa, ca fotograf de modă. Am ales Africa, probabil un sătuc uitat de lume pe undeva prin Uganda sau Kenya.

E greu de descris în cuvinte spledoarea şi tortura deşertului. După un timp, nu mai percepi decât tortura, îl urăşti, nu mai înţelegi de ce ai ajuns acolo în primul rând, de ce nu ai rămas în cortul tău confortabil, la butoiul tău cu apă, la micuţa ta oglindă agăţată înspre răsărit... Deliram, pe cămila mea până când el mă prindea cu un braţ încă străbătut de forţă, poate supraomenească, poate doar prea familiară cu salvarea vieţilor omeneşti. Nu înţeleg de ce mă acceptase cu el. El era un fugar pentru că nu mai avea încotro, dezertase... acum singura lui scăpare era Africa, pentru că acolo nici ruşii, nici americanii, nici talibanii nu îşi doreau să ajungă. Un continent prădat de prea multe boli letale, chiar şi în secolul 21, ca să-şi imagineze ei că cineva ar fi atât de dement încât să rămână acolo. Poate că l-ar căuta un timp, scotocind fiecare cătun egiptean, somalez, etiopian... Dar o să-l uite, informaţiile din capul lui, de spion rus, infiltrat ca medic francez în trupele războinice de pe oriunde îi dicta Moscova, la un moment dat nu or să mai fie folositoare nimănui. Nimeni nu avea cum să-i afle adevărata identitate. Naşterea lui era un mister şi pentru el. Era un secret de stat. Sau cine ştie. Nu-şi dorea însă să moară fără identitate. Asta ştia cu siguranţă.

Chiar şi războaiele se uită. Oamenii cu atât mai mult.

Poate o să avem noroc. Într-o zi-două ajungem la Tabuk. Aşa ni s-a spus. În faţă se ridică un copac. Trebuie să dăm şi de puţină apă să ne reînnoim rezervele. Braţul lui rezistent mă ţine în poziţie verticală, iar vocea lui, într-o limbă care mi-e puţin cunoscută, îmi cântă ceva ce seamănă cu o melodie populară. Miroase a stepă rusească. În depărtare, un nor mare de praf indică apropierea unui jeep. Încă suntem foarte aproape de moarte. Şi foarte departe de iubire.

Nişte bule

suntem o aglomerare de bule. mici vietăţi de tristeţi variate care gravitează una în jurul alteia. fiecare în bula lui, care se închide ermetic. dacă ne-am putea vedea strânşi mai mulţi la un loc, am zice că suntem nişte imenşi ciorchini de struguri trataţi chimic ca sa ajungă cât mai grabnic la maturitate.
cel mai interesant este dispozitivul prin care comunicăm: un microfon sudat pe faţa desemnată ca atare dintr-o comodă convenienţă, pentru că noi nu avem nici faţă nici spate. microfonul este dispozitivul nostru principal de comunicare şi ţipăm când trebuie să ne transmitem mesaje, pentru că nu ne auzim propriile voci.
de aici apar tot soiul de interpretări greşite. unii se cred iubiţi, alţii se cred urâţi, ca de fiecare dată când comunicarea pune decibelii la bătaie.
în altă ordine de idei, ştim cu toţii că trăim într-o perpetuă posteritate a Turnului Babel. numai că, de data aceasta, ne-am făcut-o cu mâna noastră, pentru că Dumnezeu s-a mutat şi El în bula Lui atotputernică, omniscientă şi relativ prezentă, de unde nu a mai vrut să ştie de noi.
în rest, avantajele bulei sunt multiple: spaţiu mult, confort decomandat, centrală proprie, termopan de convenienţă, fără obligaţii.
totuşi, când cădem pe gânduri în imensele noastre fotolii roşii de bule, ne pare rău de un singur lucru: că am pierdut abilitatea de a vorbi în şoaptă. şi când facem dragoste unul cu altul, fiecare închis egoist în bula lui, trebuie să ţipăm lucruri porcoase, să dăm din mâini şi din picioare, ca să demonstrăm că simţim ceva. uneori chiar trebuie să ne îmbrăcăm colorat şi să emitem semnale cu fum pentru o simplă îmbrăţişare.
povestea noastră este mult mai lungă. însă eu una, trebuie să ies din bulă, pentru că, de la o vreme, am răguşit de la atâta ţipat şi nu mă mai vede nimeni să-mi aducă măcar un pahar cu apă.
vă salut în şoaptă!

FleurduMale pana ametesti!

"uite o imagine care ma face organic fericita: un barbat imbaindu-se in sperma, in propria lui floare

pt adolescente, neveste de 39 de ani, poponari naturali si culturali, femei singure, bunici si fotomodele, pt noi toti cei care iubim barbatii, o oda sinestetica celui mai tandru si nesimtit animal (uite-te si tu, n-are pic de rusine.. da rusine sa-i fie cui nu ghiceste dinainte cum miroase parfumul asta)


a se pastra la loc umed si caldut"

copywrite-ul pentru acest post nu-mi apartine, ci vine din partea unei prietene altruiste si naturale, Anca. Din cauza ta, Anca, nu numai ca adaug eticheta "Kinki ADD", dar am si bifat in setarile blogului meu optiunea "blog cu continut pentru adulti". sper sa nu te iert niciodata. :))

Tom Waits in Bucuresti - conferinta de presa

Actually i'm not comin', i'm goin'... Mi s-a spus ca Tom Waits bantuie noaptea pe străzile din Bucureşti, cu un numar modest de bodyguarzi cu mult în urma lui. Nu este un banc suprarealist. E pe bune. Tom Waits este în Bucureşti. Doar că urăşte chestiile artificiale şi nu o să se arate pe aici sa facă poze cu maimuţele de pe stradă sau să se lase pradă jurnaliştilor. Aşa că nu pot decât să-mi imaginez conferinţa de mai sus imaginată şi înregistrată de Mr Waits pentru România. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Reporter: Domnule Waits, mama nu a auzit niciodată de dumneavoastră.
Tom Waits: Cum o cheama?
R: ....
TW: Nici nu putea. Numai Mathilda a auzit de mine. Dar între timp s-a măritat şi a făcut copii. Şi eu de altfel. Şi-mi place să dorm în maşină, când se-mpute treaba acasă.
R: E adevărat că aţi planificat un turneu în România şi Bulgaria?
TW: greu de spus. vedeti, eu nu ma dau niciodată jos din tren. m-aş putea rătăci şi s-ar putea să nu mai ştiu niciodată să ajung înapoi la nevastă. mă aşteaptă pe verandă. câteodată pe veranda noastră.
R: Se spune că aţi vorbit cu Dumnezeu. Este adevărat?
TW: se poate. sau e posibil să fi fost Ray Charles. Vedeţi... dragostea e oarbă... şi dumnezeu este dragoste... ray charles era orb. deci ray charles e dumnezeu.
R: preferaţi să va duceţi la biserică sau să beţi Chivas Regal într-o cameră de 4 dolari într-un motel?
TW: nu există diavol. e numai dumnezeu când se-mbată.
R: dacă nu aţi fi devenit un cântăreţ şi actor celebru ce aţi fi fost?
TW: un criminal în serie. glumesc. îmi place să primesc cărţi poştale de la prostituate de sf. valentin.
R: sunteti celebru pentru jocurile de cuvinte şi pentru cuvintele inventate. unul dintre ele este mediteromanian. vorbeaţi serios?
TW: să nu ai încredere niciodată într-un tip îmbrăcat într-o haină albastră de ploaie şi nici să nu conduci când eşti mort. am păţit-o o dată. m-a trezit un telefon. din istanbul. eram lângă un hotel mediteromanian. am stat acolo o noapte până m-am liniştit.
R: când o să veniţi în românia să concertaţi?
TW: de fapt nu vin. plec. vă multumesc. aa, salut-o şi pe mama ta.

Brazzaville cu de la Victor Ţoi citire

Nu vă supăraţi, aveţi o pungă?

via Vlad Nancă

Avem noi un ministru, al mediului, care e băiat mai occidental aşa, pentru că e ungur. Gen străin. Sâmbăta asta, la Sfântu Gheorghe, a declarat că, până la sfârşitul anului se va interzice distribuirea de pungi de plastic gratis în magazine. Proiectul a fost propus încă de la inceputul anului acesta, iar ideea este ca pentru pungile din platic nebiogradabile folosite in magazine să fie percepută o taxă, pentru a motiva distribuitorii şi vânzătorii să folosească pentru ambalare materiale alternative, reciclabile, eventual care să se degradeze în mai puţin de 200 de ani, cam cât îi ia unei pungi normale de plastic sa dispară into the wild :)

Chinezii au reuşit, irlandezii la fel, iar pungile de hârtie în care îşi cară americanii the groceries au devenit deja un simbol al pop-culturii holywoodiene. Francezii se duc la supermarché cu rucsacul în spinare pentru că nu pupă pungi jamais... Chiar şi în Maramureş autorităţile se gândesc să interzică la eterna pungă.

Întrebarea care se pune firesc la aflarea acestei ştiri este: suntem cu adevărat pregătiţi să renunţăm la pungă? Să nu uităm fascinaţia pe care o exercitau asupra noastră supermarketurile occidentale acum vreo 20 de ani. Atunci când scăpa vreun tătic de-al nostru afară, venea încărcat nu numai cu bomboane Kojak şi gume-biluţe-colorate, dar şi cu nenumărate pungi, sacoşe. De la cele cu design minimalist, inscripţionate cu simpla siglă a unui unui modest supermarket de cartier, până la cele baroce, abundent colorate cu flori, fete, filme, băieţi. Ei bine, aceste pungi aveau o mare calitate semnificativă la vremea aceea: erau gratis! Şi puteai să iei câte vrei! N-aş vrea însă să insist asupra resorturilor psihologice care împingeau la o fascinaţie prostească în faţa abundenţei capitaliste. Au scris băieţi mai deştepţi şi mai culţi ca mine:D (vezi Pleşu, Cărtărescu...)

Ei bine, după aproape 20 de ani, încă manifestăm o fascinaţie ciudată pentru pungi. Să ridice mâna sus cine dispune de una bucată mamă care păstrează cu sfinţenie, undeva la loc ferit, un teanc de sacoşe "din alea bune", pe care le scoate salvator în situaţii de criză. Să ridice mâna care a văzut, nu o dată, în supermarket, pensionari care iau întotdeauna o pungă în plus, ca să care franzela abia cumpărată. Ok, acum lăsaţi mâinile jos, că oricum nu sunt nimănui de folos, cum zicea Vexxatu, punga are o viaţă proprie, cu personalitate şi mofturi. Să nu uităm că ea este şi un accesoriu ultrauzitat de femeia de vârstă medie, studii la fel, mamă de familie cu 1,3 copii şi bărbat consumator de bere Neumarkt. Dimineaţa la serviciu, alături de nelipsita geantă neagră, asortată cu pantalonii de stofă, cu dungă şi cu geaca de fâş, tot neagră de controlor ITB, atârnă PUNGA. De la BILLA, CARREFOUR, METRO, puţin importă. Ea există şi ne întâmpină dimineaţa şi seara la metrou şi la autobuz, orchestrând libretul sec al unor feţe lipsite de feminitate.

Fac ce fac şi ajung la metrou. Nu este intenţia mea predilectă, dar nu poţi vorbi despre pungi, fără să bagi în seamă şi transportul în comun. Şi pentru că sunt în zonă, a văzut cineva aurolac fără pungă? Cerşetor fără pungă? Homeless fără pungă?

Se mai poate analiza încă mult hermeneutica năucitoare a modalităţilor de folosire a pungii la români. O concluzie este însă evidentă: PUNGA este un element esenţial al cotidianului urban românesc. Îmi pun problema atunci: dacă nu se mai dau pungi gratis, trebuie să ne apucăm să facem provizii. Să atentăm la rezervele obligatorii ale mamelor, nici nu mai contează ale cui mame sunt, important e sa aibă pungi! Să alergăm după aurolaci şi să jefuim cerşetorii, de la anul pungile o sa fie pe bani!

Mă gândesc cât de uşor am renunţat la bun-simţ, bun-gust, simţ al ridicolului, simţ al valorii şi respect pentru celălalt. Ei bine, pentru pungă am senzaţia că se va vărsa sânge!