Brazzaville cu de la Victor Ţoi citire

Nu vă supăraţi, aveţi o pungă?

via Vlad Nancă

Avem noi un ministru, al mediului, care e băiat mai occidental aşa, pentru că e ungur. Gen străin. Sâmbăta asta, la Sfântu Gheorghe, a declarat că, până la sfârşitul anului se va interzice distribuirea de pungi de plastic gratis în magazine. Proiectul a fost propus încă de la inceputul anului acesta, iar ideea este ca pentru pungile din platic nebiogradabile folosite in magazine să fie percepută o taxă, pentru a motiva distribuitorii şi vânzătorii să folosească pentru ambalare materiale alternative, reciclabile, eventual care să se degradeze în mai puţin de 200 de ani, cam cât îi ia unei pungi normale de plastic sa dispară into the wild :)

Chinezii au reuşit, irlandezii la fel, iar pungile de hârtie în care îşi cară americanii the groceries au devenit deja un simbol al pop-culturii holywoodiene. Francezii se duc la supermarché cu rucsacul în spinare pentru că nu pupă pungi jamais... Chiar şi în Maramureş autorităţile se gândesc să interzică la eterna pungă.

Întrebarea care se pune firesc la aflarea acestei ştiri este: suntem cu adevărat pregătiţi să renunţăm la pungă? Să nu uităm fascinaţia pe care o exercitau asupra noastră supermarketurile occidentale acum vreo 20 de ani. Atunci când scăpa vreun tătic de-al nostru afară, venea încărcat nu numai cu bomboane Kojak şi gume-biluţe-colorate, dar şi cu nenumărate pungi, sacoşe. De la cele cu design minimalist, inscripţionate cu simpla siglă a unui unui modest supermarket de cartier, până la cele baroce, abundent colorate cu flori, fete, filme, băieţi. Ei bine, aceste pungi aveau o mare calitate semnificativă la vremea aceea: erau gratis! Şi puteai să iei câte vrei! N-aş vrea însă să insist asupra resorturilor psihologice care împingeau la o fascinaţie prostească în faţa abundenţei capitaliste. Au scris băieţi mai deştepţi şi mai culţi ca mine:D (vezi Pleşu, Cărtărescu...)

Ei bine, după aproape 20 de ani, încă manifestăm o fascinaţie ciudată pentru pungi. Să ridice mâna sus cine dispune de una bucată mamă care păstrează cu sfinţenie, undeva la loc ferit, un teanc de sacoşe "din alea bune", pe care le scoate salvator în situaţii de criză. Să ridice mâna care a văzut, nu o dată, în supermarket, pensionari care iau întotdeauna o pungă în plus, ca să care franzela abia cumpărată. Ok, acum lăsaţi mâinile jos, că oricum nu sunt nimănui de folos, cum zicea Vexxatu, punga are o viaţă proprie, cu personalitate şi mofturi. Să nu uităm că ea este şi un accesoriu ultrauzitat de femeia de vârstă medie, studii la fel, mamă de familie cu 1,3 copii şi bărbat consumator de bere Neumarkt. Dimineaţa la serviciu, alături de nelipsita geantă neagră, asortată cu pantalonii de stofă, cu dungă şi cu geaca de fâş, tot neagră de controlor ITB, atârnă PUNGA. De la BILLA, CARREFOUR, METRO, puţin importă. Ea există şi ne întâmpină dimineaţa şi seara la metrou şi la autobuz, orchestrând libretul sec al unor feţe lipsite de feminitate.

Fac ce fac şi ajung la metrou. Nu este intenţia mea predilectă, dar nu poţi vorbi despre pungi, fără să bagi în seamă şi transportul în comun. Şi pentru că sunt în zonă, a văzut cineva aurolac fără pungă? Cerşetor fără pungă? Homeless fără pungă?

Se mai poate analiza încă mult hermeneutica năucitoare a modalităţilor de folosire a pungii la români. O concluzie este însă evidentă: PUNGA este un element esenţial al cotidianului urban românesc. Îmi pun problema atunci: dacă nu se mai dau pungi gratis, trebuie să ne apucăm să facem provizii. Să atentăm la rezervele obligatorii ale mamelor, nici nu mai contează ale cui mame sunt, important e sa aibă pungi! Să alergăm după aurolaci şi să jefuim cerşetorii, de la anul pungile o sa fie pe bani!

Mă gândesc cât de uşor am renunţat la bun-simţ, bun-gust, simţ al ridicolului, simţ al valorii şi respect pentru celălalt. Ei bine, pentru pungă am senzaţia că se va vărsa sânge!

New wave Roc

Mi-am operat putin fata, dar, din fericire, spatele este acelasi. La fel si profunzimile nedisimulate ale html-ului meu interior intrinsec si inclusiv.

Ca sa celebrez aceasta schimbare, imi vine sa postez in delir, dar e cam tarziu si imi duc ratzushtele la cuib. Asa ca apelez la o poza imprumutata de la un vecin de aci de blog, Dragos Novac, un meserias. eu am numit-o poemul cantat al promiscuei scari de bloc bucurestene:


si ca sa fie cu adevarat o seara glorioasa, o sa-mi las my new wave audience cu o intrebare: ce credeti ca se face cu ratusca din urmatoarea imagine, venita tot din seria poeme cantate, dar de data aceasta in sex-shop. eu m-am gandit ceva pana sa ma prind, sper ca sunt pe drumul cel bun intr-ale initierii erotice cu animalutze de plastic. n-am vrut s-o spun asa cum a iesit...

via marius celui caruia ii multumesc pentru faptul ca ratzushtele sado-maso din plastic ii amintesc de mine :)

The Un_born audience

Find more videos like this on www.truveo.com.

nici macar nu-mi place techno, dar tipii astia doi, care am inteles ca sunt foarte tari pe stilu-asta-repetitiv-care-ma-seaca-de-obicei, mi-au atras atentia. intotdeauna presupun ca exista probleme de pozitionare. in marketing a fost brevetat conceptul, dar ne cautam pozitionari in mintea celorlalti in viata de fiecare zi, pentru a ne putea defini pe noi insine.
am incercat sa inteleg de ce ai vrea sa-ti cauti o pozitionare, ca artist (chiar si techno :)) intr-o entitate care inca nu fiinteaza. care nu poate emite o parere asupra ta si asupra sunetelor pe care i le transmiti. pai e simplu. ai publicul perfect. pentru ca este potential pur. e ca si cum te-ai intoarce in timp si ai mixa pentru omul de Cro-Magnon si ai astepta dupa aceea sa vezi cum se dezvolta pana la stadiul dubios de astazi. un fel de joaca de Dumnezeu asa, dar un Dumnezeu putin cam plictisit.
sunt curioasa cum se masoara efectele techno-ului administrat copiilor nenascuti inca... mi-e teama sa ma gandesc. asa ca dau mai departe.

Viata mea e un club de noapte underist

in tranzitie spre ziua de maine, cu muzica in cap, pentru ca nu am nevoie de casti si intre doua filme porno la care am ratat deznodamantul, ma mai opresc si pe propriul blog unde imi pun probleme de identitate. de identitate virtuala normal.
cine sunt, ce caut aici pe adresa asta, de ce dracu n am ales un nume mai ok pentru blog, pentru cine scriu atunci cand scriu, de ce mi am facut blog in primul rand... oricum sunt foarte plictisita si oricum nu aveam chef sa scriu dar am niste amici care ma tot pun sa scriu cand io n am chef si uite asa pot sa scriu orice oricum imi bag picioarele imi e foarte somn as fi vrut sa fiu barbat dar asta nu inseamna ca sunt lesbiana. imi plac si femeile dar numai vara si asezonate cu putin patrunjel dupa ce sunt perpelite in suc propriu.
promit sa ma fac fata postmoderna si cu ambitii corporatiste, cu blog la zi in care sa comentez stiri de ultima ora, reclame straine imbecile si cine mai vine best'fest si cu zoso in blogroll.
pana atunci sunt foarte plictisita asa ca nu mai imi spuneti sa mai scriu, lasati ma sa dorm ca am nevoie de odihna si de o ciorba buna.

The Giant of Blues

a fost o vreme cand comportamentul, personalitatea, dar si tulburarile psihice erau considerate ca avand origine somatica, determinate fiind de cele 4 umori: sangele, flegma, bila galbena si bila neagra. asa au aparut si tipurile de temperamente si cliseele de personalitate umana si tipologiile de personaje literare. ca sa zic asa...
idealul uman al Antichitatii, stim cu totii, era un tip echilibrat, sanatos fizic si psihic si, in fine... homosexual. dar nu asta ma preocupa pe mine aici. pe mine ma preocupa dezechilibrul, aruncarea in aer a tiparelor si decodarea cliseelor. sursa melancoliei: excesul de bila neagra.
exista istorii voluptoase si pline de savoare ale melancoliei si o concluzie la prima mana ar fi ca melncolia este "boala" poetilor, a pictorilor, a ceea ce romantismul a numit "geniu". excesul de bila neagra este un blestem si o binecuvantare in acelasi timp.
daca s-ar mai folosi si azi diagnosticul asta pentru a motiva creatia, dar si tulburarea sufletului, as zice ca excesul de bila neagra naste blues-ul.
aseara Loiusiana Red spunea ca nu are nevoie sa asculte discuri, el are blues-ul in sange. adica o combinatie ciudata de tristete si putere, provocata de moarte, de nedreptatea discriminarilor rasiale, care sunt legate strans de istoria blues-ului, dar si de iubiri care s-au lasat cu "the stealing of the heart", dar si cu "the stealing of the wallet"...
el este blues-ul, asa ii place sa spuna. azi a facut 76 de ani si ma gandesc sa-l cred pe cuvant. s-ar putea ca el sa fie blues-ul, o voce a la louis armstrong cu un invelis de muddy waters si b.b.king, colegi de-ai lui de jam sessions until late at night... cu mult umor... cand blues-ul se ia prea in serios, nu mai este blues, este un fel de michael bolton cu barba.
a fost un mix prelungit pana pe la 1 jumate noaptea de american traditional blues cu accente de etno blues de la baietii de la nightlosers, care l-au acompaniat pe batranul lup.

acest post nu a vrut sa fie o cronica. nu as fi vrut sa diminuez the feeling of the blues pe care Louisiana Red l-a mangaiat intr-un mod placut aseara pe undeva prin nordul bucurestiului.
la multi ani red! oriunde te-ai afla...

Open up the Johnny Walker.. and we can forget about the ice

the Irish wolf of my lonely nights...

I've got nuthin' but the blues...

Vali Racila si Tzetze ne-au cantat si aseara in big mamou. din seria cantari de dragul bluesului. eu va multumesc ca existati... de un singur lucru imi pare rau: ca nu am gasit panoul electric, ca sa stingem lumina, sa va lasam unplugged pana la piele, ca data trecuta, cand a picat curentul pe bune. la lumina lumanarii sunetizarea din big mamou sufera imbunatatiri semnificative. si s-ar fi auzit doar ce trebuie... maybe next time ;)

Alandala prin Paris, printre clovni si elefanti

in a sentimental mood... cu Beirut si Nantes. n am chef de cuvinte ....................................................................
si de ce nu si .....................................................

Turist prin Bucuresti

Roman Tolici, One Morning


cu ocazia succesului fulminant pe care l-a avut postul "Strain in Aria Urbana", mi-am dat seama ca sunt foarte multi oameni prin preajma sictiriti de matahala asta de oras. ceea ce ma face sa ma simt semisuperb (vorba lu' Tanase). adica vasazica iacata ca nu sunt singura care nu se simte acasa in mioriticul peisaj neo-dambovitean.

TOTUSI. hai sa schimbam lentilele la ochelari. si sa ne uitam mai bine. adica sa incercam un exercitiu de obiectivitate.

aseara, haladuind pe Lipscani dupa un locsor unde sa beau o bere si sa fumez o tigara cu micutza mea prietena ucraineanca, ne-am impiedicat de un neamt ratacit ca Erasmus prin Bucuresti. cum nu ne prea simteam nici unu de pe-aici, am intrat repede in vorba si am mers sa bem o bere ca sa sa imprieteneasca popoarele noastre.

marturisesc. pentru o seara, mi s-a schimbat perspectiva asupra locului astuia caruia ii spunem Romania. Sebi, neamtu' adica, plecase din Germania pentru ca era foarte plictisit. aveam in fata mea o frantura a Occidentului blazat, care se refugiase cat mai in Est, ca sa scape de preaplinul unei civilizatii care este atat de avansata, incat nu mai poate oferi nimic. ii lipseste elementul de surpriza, de spontaneitate, totul este aliniat, de la autobuzul care vine la fix, pana la conceptiile despre viata si civilizatie, conform carora Vestul este superior Estului si cu asta basta.
"stii ce-mi place la romani? ne intreba Sebi in curata lui romaneasca pe care i paruse normal sa o invete atata timp cat sta printre romani, ca voi nu tineti in voi, dati tot afara cand injurati! in Germania, spitalele de nebuni sunt pline pentru ca nemtii tin tot in ei ..." si isi mai aprinde o tigara, inspirand satisfacut fumul pe care la el acasa nu prea mai are privilegiul sa-l inspire, pentru ca nu se mai fumeaza pe nicaieri. "iar pe strada, lumea se uita ciudat la tine cand iti aprinzi o tigara. pfuuuuuu pfuuuuu pfuuuuu..."

"Bucurestiul? Da imi place. Nu mai suport orasele din Germania. Sunt toate la fel. Aliniate dupa niste tipare inconfundabile. aici simti ca traiesti. oamenii sunt vii... bine, in Bucuresti, nu chiar. si aici oamenii incep sa devina "occidentali". e normal. si acum, si pentru voi drumul e numai inainte. incepeti si voi sa va aliniati la niste tipare. am citit undeva un studiu, in care scria ca Bucurestiul e cel mai neprietenos oras din Europa..."

hmmm... No shit! Am rabufnit amandoua. si noi care credeam ca numai noua ni se pare.

"da, pe bune. spune el calm. mie imi place foarte mult in Dobrogea. acolo oamenii sunt deosebiti. sunt atat de saraci, dar foarte primitori. ar imparti totul cu tine.
pentru ca nu au nimic. cred ca ideea Europei unite e o utopie stupida. o Europa a regiunilor mi se pare o idee de foarte mult bun-simt."

coversatia a continuat. tigarile s-au fumat in draci. s-a baut bere Ursus, care e mai naturala, spune neamtu'. si fascinatia pentru Ucraina, pentru micutza mea prietena care reprezenta pentru el un taram miraculos, de povesti citite dar inca nepuse in practica.

demult traiesc cu impresia, care nu incape intr-un simplu post pe un blog, fie el si al meu, ca suntem inca niste norocosi nenorociţi aci la Romanica noastra. la noi timpul curge altfel, traim inca in timpul ala ciclic de care ne povestea Eliade, care ne permite sa ne intoarcem tot timpul la origini, chiar si numai bagandu-ne reciproc in pizda mamelor noastre!! mai avem si noi substanta noastra cu gust greu şi intepator de slană cu ceapă, suntem deliciosi, fruşti, naturali dar suntem greu de digerat. chiar si de noi insine. mai ales de noi insine. pentru ei timpul curge liniar, urmeaza o directie parca prestabilita, drumul lor este numai inainte. pe noi ne mananca melancolia, vorbim mult despre ceea ce a fost, suntem incapabili sa constientizam momentul prezent si sa vedem ce e de facut cu el. mi se pare ca suntem fascinanti in masochismul nostru national. cred ca singurul sentiment adevarat al fiintei romanesti. eu l-as face brand de tara.

neamtu a plecat, politicos, cerandu-si scuze ca a deranjat "seara fetelor". si-a platit discret consumatia, a salutat, am zis ca ne mai vedem, si-a dezlegat bicicleta si s-a tirat nemţeşte. vorbisem mult. aveam multe intrebari, imi reinviase ochiul vigilent al calatorului care scruteaza dimensiuni si emite pareri despre unii si despre altii. si da, pentru scurt timp, am vazut Bucurestiul cu acest ochi. de turist. e interesant. e un potpuriu de tendinte, culori, tristeti, iubiri melancolice...
dar despre asta o sa mai vorbim si cu alte ocazii. cand o sa se faca primavara.