Acasă

Încă mai am mult de mers. În jurul meu pustiul se întinde desfrânat şi fără nicio noţiune de bun-simţ. Tovarăşul meu de călătorie este un spion rus urmărit de toate serviciile de informaţii internaţionale pentru că într-o zi, şi-a dat demisia. A vrut să se întoarcă acasă. Spionii însă îşi dau demisia în momentul în care sunt ucişi, sinucişi sau aruncaţi în aer. El alesese să fie fugar. Ne-am întâlnit în zona roşie din Irak, eu căutând imagini şocante despre torturile aplicate se soldaţii americani prizonierilor, el lucrând ca medic.

Nici unul nu ne doream să fim acolo. Eu îmi pierdusem demult sensul căutării, în goana disperată dintr-o zonă de conflict în alta, după poveşti fioroase despre oameni mutilaţi şi interese ascunse la care nu puteam niciodată ajunge fără să-mi sacrific puţin câte puţin din demnitatea mea umană. Obosisem. Mă uitam dimineaţa la mine în oglindă şi de fiecare dată mă întrebam de ce o ucisesem pe fata aia brunetă, cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care mustea de entuziasm, de dragoste de oameni şi de viaţă, care era iubită şi căreia i se ducea dorul. Nu fusesem vreo Jane Fonda, dar tot ce mai vedeam acum era o femeie cu nişte trăsături metalice, cu privirea scrutătoare şi de cele mai multe ori aţintită într-un punct fix, ca în căutarea continuă a unei ţinte precise care întârzia să apară. O femeie îmbătrânită. Care îşi irosise jumătate de viată alergând după cadavre şi transporturi ilegale de arme, revoluţii fabricate în ţări de mâna a treia de una-două mari puteri care guvernau lumea şi sângele oamenilor, de dincolo de zonele de conflict. Preferasem să omor fata ăia cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care credea că o să construiască o lume mai bună, dezvăluind, ca fotograf de război, întâlniri secrete, morţi inutile şi adevăraţii eroi ai luptelor pentru liberate din vreo revoluţie "de hârtie" din America de Sud. Nu a construit decât câteva bilboarduri uriaşe pe câţiva giganţi din Londra, cu pozele ei apărând de câteva ori pe coperta de la Times Magazine. Dar cât aveau oamenii să fie interesaţi de războaie, când viaţa lor se bălăngănea lasciv între grija de a nu uita umbrela dimineaţa şi sânii Victoriei Beckham. Ca toată lumea bună, preferasem să omor idealistul din mine. Şi astfel, nu mai aveam nici un rost bătând fronturile şi trăind mascarada lor absurdă.

Obosisem. Mergeam deja de câteva zile prin deşertul Arabiei, ne orientam vag oricum şi ne aciuam cum apucam pe lângă grupuri de beduini care ne mai arătau o direcţie. Nu voiam decât să ne pierdem urma în Continentul Negru, dar până acolo, până să traversăm în Egipt, deşertul ne devora toate rezervele de viaţă şi umanitate pe care le mai aveam în noi. Preferam marşul acesta forţat, deghizaţi în beduini, clătinându-ne teribil pe nişte cămile cumpărate mai în nord, decât să mai trăim ca sclavi într-un război care nu era al nostru. Eu preferasem să-l urmez pe el, deşi mă aştepta înapoi la Londra un job foarte bine plătit, într-un birou cu vedere înspre Tamisa, ca fotograf de modă. Am ales Africa, probabil un sătuc uitat de lume pe undeva prin Uganda sau Kenya.

E greu de descris în cuvinte spledoarea şi tortura deşertului. După un timp, nu mai percepi decât tortura, îl urăşti, nu mai înţelegi de ce ai ajuns acolo în primul rând, de ce nu ai rămas în cortul tău confortabil, la butoiul tău cu apă, la micuţa ta oglindă agăţată înspre răsărit... Deliram, pe cămila mea până când el mă prindea cu un braţ încă străbătut de forţă, poate supraomenească, poate doar prea familiară cu salvarea vieţilor omeneşti. Nu înţeleg de ce mă acceptase cu el. El era un fugar pentru că nu mai avea încotro, dezertase... acum singura lui scăpare era Africa, pentru că acolo nici ruşii, nici americanii, nici talibanii nu îşi doreau să ajungă. Un continent prădat de prea multe boli letale, chiar şi în secolul 21, ca să-şi imagineze ei că cineva ar fi atât de dement încât să rămână acolo. Poate că l-ar căuta un timp, scotocind fiecare cătun egiptean, somalez, etiopian... Dar o să-l uite, informaţiile din capul lui, de spion rus, infiltrat ca medic francez în trupele războinice de pe oriunde îi dicta Moscova, la un moment dat nu or să mai fie folositoare nimănui. Nimeni nu avea cum să-i afle adevărata identitate. Naşterea lui era un mister şi pentru el. Era un secret de stat. Sau cine ştie. Nu-şi dorea însă să moară fără identitate. Asta ştia cu siguranţă.

Chiar şi războaiele se uită. Oamenii cu atât mai mult.

Poate o să avem noroc. Într-o zi-două ajungem la Tabuk. Aşa ni s-a spus. În faţă se ridică un copac. Trebuie să dăm şi de puţină apă să ne reînnoim rezervele. Braţul lui rezistent mă ţine în poziţie verticală, iar vocea lui, într-o limbă care mi-e puţin cunoscută, îmi cântă ceva ce seamănă cu o melodie populară. Miroase a stepă rusească. În depărtare, un nor mare de praf indică apropierea unui jeep. Încă suntem foarte aproape de moarte. Şi foarte departe de iubire.

Nişte bule

suntem o aglomerare de bule. mici vietăţi de tristeţi variate care gravitează una în jurul alteia. fiecare în bula lui, care se închide ermetic. dacă ne-am putea vedea strânşi mai mulţi la un loc, am zice că suntem nişte imenşi ciorchini de struguri trataţi chimic ca sa ajungă cât mai grabnic la maturitate.
cel mai interesant este dispozitivul prin care comunicăm: un microfon sudat pe faţa desemnată ca atare dintr-o comodă convenienţă, pentru că noi nu avem nici faţă nici spate. microfonul este dispozitivul nostru principal de comunicare şi ţipăm când trebuie să ne transmitem mesaje, pentru că nu ne auzim propriile voci.
de aici apar tot soiul de interpretări greşite. unii se cred iubiţi, alţii se cred urâţi, ca de fiecare dată când comunicarea pune decibelii la bătaie.
în altă ordine de idei, ştim cu toţii că trăim într-o perpetuă posteritate a Turnului Babel. numai că, de data aceasta, ne-am făcut-o cu mâna noastră, pentru că Dumnezeu s-a mutat şi El în bula Lui atotputernică, omniscientă şi relativ prezentă, de unde nu a mai vrut să ştie de noi.
în rest, avantajele bulei sunt multiple: spaţiu mult, confort decomandat, centrală proprie, termopan de convenienţă, fără obligaţii.
totuşi, când cădem pe gânduri în imensele noastre fotolii roşii de bule, ne pare rău de un singur lucru: că am pierdut abilitatea de a vorbi în şoaptă. şi când facem dragoste unul cu altul, fiecare închis egoist în bula lui, trebuie să ţipăm lucruri porcoase, să dăm din mâini şi din picioare, ca să demonstrăm că simţim ceva. uneori chiar trebuie să ne îmbrăcăm colorat şi să emitem semnale cu fum pentru o simplă îmbrăţişare.
povestea noastră este mult mai lungă. însă eu una, trebuie să ies din bulă, pentru că, de la o vreme, am răguşit de la atâta ţipat şi nu mă mai vede nimeni să-mi aducă măcar un pahar cu apă.
vă salut în şoaptă!

FleurduMale pana ametesti!

"uite o imagine care ma face organic fericita: un barbat imbaindu-se in sperma, in propria lui floare

pt adolescente, neveste de 39 de ani, poponari naturali si culturali, femei singure, bunici si fotomodele, pt noi toti cei care iubim barbatii, o oda sinestetica celui mai tandru si nesimtit animal (uite-te si tu, n-are pic de rusine.. da rusine sa-i fie cui nu ghiceste dinainte cum miroase parfumul asta)


a se pastra la loc umed si caldut"

copywrite-ul pentru acest post nu-mi apartine, ci vine din partea unei prietene altruiste si naturale, Anca. Din cauza ta, Anca, nu numai ca adaug eticheta "Kinki ADD", dar am si bifat in setarile blogului meu optiunea "blog cu continut pentru adulti". sper sa nu te iert niciodata. :))

Tom Waits in Bucuresti - conferinta de presa

Actually i'm not comin', i'm goin'... Mi s-a spus ca Tom Waits bantuie noaptea pe străzile din Bucureşti, cu un numar modest de bodyguarzi cu mult în urma lui. Nu este un banc suprarealist. E pe bune. Tom Waits este în Bucureşti. Doar că urăşte chestiile artificiale şi nu o să se arate pe aici sa facă poze cu maimuţele de pe stradă sau să se lase pradă jurnaliştilor. Aşa că nu pot decât să-mi imaginez conferinţa de mai sus imaginată şi înregistrată de Mr Waits pentru România. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Reporter: Domnule Waits, mama nu a auzit niciodată de dumneavoastră.
Tom Waits: Cum o cheama?
R: ....
TW: Nici nu putea. Numai Mathilda a auzit de mine. Dar între timp s-a măritat şi a făcut copii. Şi eu de altfel. Şi-mi place să dorm în maşină, când se-mpute treaba acasă.
R: E adevărat că aţi planificat un turneu în România şi Bulgaria?
TW: greu de spus. vedeti, eu nu ma dau niciodată jos din tren. m-aş putea rătăci şi s-ar putea să nu mai ştiu niciodată să ajung înapoi la nevastă. mă aşteaptă pe verandă. câteodată pe veranda noastră.
R: Se spune că aţi vorbit cu Dumnezeu. Este adevărat?
TW: se poate. sau e posibil să fi fost Ray Charles. Vedeţi... dragostea e oarbă... şi dumnezeu este dragoste... ray charles era orb. deci ray charles e dumnezeu.
R: preferaţi să va duceţi la biserică sau să beţi Chivas Regal într-o cameră de 4 dolari într-un motel?
TW: nu există diavol. e numai dumnezeu când se-mbată.
R: dacă nu aţi fi devenit un cântăreţ şi actor celebru ce aţi fi fost?
TW: un criminal în serie. glumesc. îmi place să primesc cărţi poştale de la prostituate de sf. valentin.
R: sunteti celebru pentru jocurile de cuvinte şi pentru cuvintele inventate. unul dintre ele este mediteromanian. vorbeaţi serios?
TW: să nu ai încredere niciodată într-un tip îmbrăcat într-o haină albastră de ploaie şi nici să nu conduci când eşti mort. am păţit-o o dată. m-a trezit un telefon. din istanbul. eram lângă un hotel mediteromanian. am stat acolo o noapte până m-am liniştit.
R: când o să veniţi în românia să concertaţi?
TW: de fapt nu vin. plec. vă multumesc. aa, salut-o şi pe mama ta.

Brazzaville cu de la Victor Ţoi citire

Nu vă supăraţi, aveţi o pungă?

via Vlad Nancă

Avem noi un ministru, al mediului, care e băiat mai occidental aşa, pentru că e ungur. Gen străin. Sâmbăta asta, la Sfântu Gheorghe, a declarat că, până la sfârşitul anului se va interzice distribuirea de pungi de plastic gratis în magazine. Proiectul a fost propus încă de la inceputul anului acesta, iar ideea este ca pentru pungile din platic nebiogradabile folosite in magazine să fie percepută o taxă, pentru a motiva distribuitorii şi vânzătorii să folosească pentru ambalare materiale alternative, reciclabile, eventual care să se degradeze în mai puţin de 200 de ani, cam cât îi ia unei pungi normale de plastic sa dispară into the wild :)

Chinezii au reuşit, irlandezii la fel, iar pungile de hârtie în care îşi cară americanii the groceries au devenit deja un simbol al pop-culturii holywoodiene. Francezii se duc la supermarché cu rucsacul în spinare pentru că nu pupă pungi jamais... Chiar şi în Maramureş autorităţile se gândesc să interzică la eterna pungă.

Întrebarea care se pune firesc la aflarea acestei ştiri este: suntem cu adevărat pregătiţi să renunţăm la pungă? Să nu uităm fascinaţia pe care o exercitau asupra noastră supermarketurile occidentale acum vreo 20 de ani. Atunci când scăpa vreun tătic de-al nostru afară, venea încărcat nu numai cu bomboane Kojak şi gume-biluţe-colorate, dar şi cu nenumărate pungi, sacoşe. De la cele cu design minimalist, inscripţionate cu simpla siglă a unui unui modest supermarket de cartier, până la cele baroce, abundent colorate cu flori, fete, filme, băieţi. Ei bine, aceste pungi aveau o mare calitate semnificativă la vremea aceea: erau gratis! Şi puteai să iei câte vrei! N-aş vrea însă să insist asupra resorturilor psihologice care împingeau la o fascinaţie prostească în faţa abundenţei capitaliste. Au scris băieţi mai deştepţi şi mai culţi ca mine:D (vezi Pleşu, Cărtărescu...)

Ei bine, după aproape 20 de ani, încă manifestăm o fascinaţie ciudată pentru pungi. Să ridice mâna sus cine dispune de una bucată mamă care păstrează cu sfinţenie, undeva la loc ferit, un teanc de sacoşe "din alea bune", pe care le scoate salvator în situaţii de criză. Să ridice mâna care a văzut, nu o dată, în supermarket, pensionari care iau întotdeauna o pungă în plus, ca să care franzela abia cumpărată. Ok, acum lăsaţi mâinile jos, că oricum nu sunt nimănui de folos, cum zicea Vexxatu, punga are o viaţă proprie, cu personalitate şi mofturi. Să nu uităm că ea este şi un accesoriu ultrauzitat de femeia de vârstă medie, studii la fel, mamă de familie cu 1,3 copii şi bărbat consumator de bere Neumarkt. Dimineaţa la serviciu, alături de nelipsita geantă neagră, asortată cu pantalonii de stofă, cu dungă şi cu geaca de fâş, tot neagră de controlor ITB, atârnă PUNGA. De la BILLA, CARREFOUR, METRO, puţin importă. Ea există şi ne întâmpină dimineaţa şi seara la metrou şi la autobuz, orchestrând libretul sec al unor feţe lipsite de feminitate.

Fac ce fac şi ajung la metrou. Nu este intenţia mea predilectă, dar nu poţi vorbi despre pungi, fără să bagi în seamă şi transportul în comun. Şi pentru că sunt în zonă, a văzut cineva aurolac fără pungă? Cerşetor fără pungă? Homeless fără pungă?

Se mai poate analiza încă mult hermeneutica năucitoare a modalităţilor de folosire a pungii la români. O concluzie este însă evidentă: PUNGA este un element esenţial al cotidianului urban românesc. Îmi pun problema atunci: dacă nu se mai dau pungi gratis, trebuie să ne apucăm să facem provizii. Să atentăm la rezervele obligatorii ale mamelor, nici nu mai contează ale cui mame sunt, important e sa aibă pungi! Să alergăm după aurolaci şi să jefuim cerşetorii, de la anul pungile o sa fie pe bani!

Mă gândesc cât de uşor am renunţat la bun-simţ, bun-gust, simţ al ridicolului, simţ al valorii şi respect pentru celălalt. Ei bine, pentru pungă am senzaţia că se va vărsa sânge!

New wave Roc

Mi-am operat putin fata, dar, din fericire, spatele este acelasi. La fel si profunzimile nedisimulate ale html-ului meu interior intrinsec si inclusiv.

Ca sa celebrez aceasta schimbare, imi vine sa postez in delir, dar e cam tarziu si imi duc ratzushtele la cuib. Asa ca apelez la o poza imprumutata de la un vecin de aci de blog, Dragos Novac, un meserias. eu am numit-o poemul cantat al promiscuei scari de bloc bucurestene:


si ca sa fie cu adevarat o seara glorioasa, o sa-mi las my new wave audience cu o intrebare: ce credeti ca se face cu ratusca din urmatoarea imagine, venita tot din seria poeme cantate, dar de data aceasta in sex-shop. eu m-am gandit ceva pana sa ma prind, sper ca sunt pe drumul cel bun intr-ale initierii erotice cu animalutze de plastic. n-am vrut s-o spun asa cum a iesit...

via marius celui caruia ii multumesc pentru faptul ca ratzushtele sado-maso din plastic ii amintesc de mine :)

The Un_born audience

Find more videos like this on www.truveo.com.

nici macar nu-mi place techno, dar tipii astia doi, care am inteles ca sunt foarte tari pe stilu-asta-repetitiv-care-ma-seaca-de-obicei, mi-au atras atentia. intotdeauna presupun ca exista probleme de pozitionare. in marketing a fost brevetat conceptul, dar ne cautam pozitionari in mintea celorlalti in viata de fiecare zi, pentru a ne putea defini pe noi insine.
am incercat sa inteleg de ce ai vrea sa-ti cauti o pozitionare, ca artist (chiar si techno :)) intr-o entitate care inca nu fiinteaza. care nu poate emite o parere asupra ta si asupra sunetelor pe care i le transmiti. pai e simplu. ai publicul perfect. pentru ca este potential pur. e ca si cum te-ai intoarce in timp si ai mixa pentru omul de Cro-Magnon si ai astepta dupa aceea sa vezi cum se dezvolta pana la stadiul dubios de astazi. un fel de joaca de Dumnezeu asa, dar un Dumnezeu putin cam plictisit.
sunt curioasa cum se masoara efectele techno-ului administrat copiilor nenascuti inca... mi-e teama sa ma gandesc. asa ca dau mai departe.

Viata mea e un club de noapte underist

in tranzitie spre ziua de maine, cu muzica in cap, pentru ca nu am nevoie de casti si intre doua filme porno la care am ratat deznodamantul, ma mai opresc si pe propriul blog unde imi pun probleme de identitate. de identitate virtuala normal.
cine sunt, ce caut aici pe adresa asta, de ce dracu n am ales un nume mai ok pentru blog, pentru cine scriu atunci cand scriu, de ce mi am facut blog in primul rand... oricum sunt foarte plictisita si oricum nu aveam chef sa scriu dar am niste amici care ma tot pun sa scriu cand io n am chef si uite asa pot sa scriu orice oricum imi bag picioarele imi e foarte somn as fi vrut sa fiu barbat dar asta nu inseamna ca sunt lesbiana. imi plac si femeile dar numai vara si asezonate cu putin patrunjel dupa ce sunt perpelite in suc propriu.
promit sa ma fac fata postmoderna si cu ambitii corporatiste, cu blog la zi in care sa comentez stiri de ultima ora, reclame straine imbecile si cine mai vine best'fest si cu zoso in blogroll.
pana atunci sunt foarte plictisita asa ca nu mai imi spuneti sa mai scriu, lasati ma sa dorm ca am nevoie de odihna si de o ciorba buna.

The Giant of Blues

a fost o vreme cand comportamentul, personalitatea, dar si tulburarile psihice erau considerate ca avand origine somatica, determinate fiind de cele 4 umori: sangele, flegma, bila galbena si bila neagra. asa au aparut si tipurile de temperamente si cliseele de personalitate umana si tipologiile de personaje literare. ca sa zic asa...
idealul uman al Antichitatii, stim cu totii, era un tip echilibrat, sanatos fizic si psihic si, in fine... homosexual. dar nu asta ma preocupa pe mine aici. pe mine ma preocupa dezechilibrul, aruncarea in aer a tiparelor si decodarea cliseelor. sursa melancoliei: excesul de bila neagra.
exista istorii voluptoase si pline de savoare ale melancoliei si o concluzie la prima mana ar fi ca melncolia este "boala" poetilor, a pictorilor, a ceea ce romantismul a numit "geniu". excesul de bila neagra este un blestem si o binecuvantare in acelasi timp.
daca s-ar mai folosi si azi diagnosticul asta pentru a motiva creatia, dar si tulburarea sufletului, as zice ca excesul de bila neagra naste blues-ul.
aseara Loiusiana Red spunea ca nu are nevoie sa asculte discuri, el are blues-ul in sange. adica o combinatie ciudata de tristete si putere, provocata de moarte, de nedreptatea discriminarilor rasiale, care sunt legate strans de istoria blues-ului, dar si de iubiri care s-au lasat cu "the stealing of the heart", dar si cu "the stealing of the wallet"...
el este blues-ul, asa ii place sa spuna. azi a facut 76 de ani si ma gandesc sa-l cred pe cuvant. s-ar putea ca el sa fie blues-ul, o voce a la louis armstrong cu un invelis de muddy waters si b.b.king, colegi de-ai lui de jam sessions until late at night... cu mult umor... cand blues-ul se ia prea in serios, nu mai este blues, este un fel de michael bolton cu barba.
a fost un mix prelungit pana pe la 1 jumate noaptea de american traditional blues cu accente de etno blues de la baietii de la nightlosers, care l-au acompaniat pe batranul lup.

acest post nu a vrut sa fie o cronica. nu as fi vrut sa diminuez the feeling of the blues pe care Louisiana Red l-a mangaiat intr-un mod placut aseara pe undeva prin nordul bucurestiului.
la multi ani red! oriunde te-ai afla...